Onehundredfaces's Blog

Maturitatea ma chinuie si ma scarbeste……

E atata liniste…tot ce aude e sunetul facut de lingurita ei ce se loveste de peretii cestii. Isi aude sangele zvacnind in corp, isi aude  bataile accelerate ale inimii….e singura. Dar ce e singuratate?..e o perioada in care te descoperi..in care inveti sa te  iubesti pe tine prin tine…si totusi de ce se uraste?

Deschide fereastra..ia o gura de aer…si asculta sunetul greieriilor..niste fapturi altruiste..care canta pentru toti fara a cere nimic in schimb…” oare omul nu este mai animal ca animalul?”…desi minuscul..poate face sa vibreze o intreaga lume…asa cum un sentiment pozitiv..poate face sa vibreze chiar si o inima de piatra…

-         Azi sunt filozoafa..gandi ea..inchizand fereastra…

Se aseaza la masa de scris..avea atatea ganduri..idei..sentimente…dar mana nu o asculta…decise ca era o zi “fara inspiratie”cum o numea ea..si isi inchise caietul…isi citi numele scris pe coperta..frumos caligrafic…”ce era oare numele ei?”..”o reperezenta pe ea oare?”…”nume cinsteste omul..sau omul trebuie sa cinsteasca numele?”…surase amar…cine isi va aminti peste ani ai ani numele ei?…asta ii dadu un impuls..va scrie…orice gand..cat de mic si neinsemnat..poate peste ani..cineva il va citi cu emotie si placere…si astfel numele ei va ramane intiparit in eternitate…”omul..cinsteste numele”….

Capsorul e e ca o gara…idei vin si pleaca ca trenurile..in viteza lasand in urma..nume de persoane..nume de locuri..sentimente consumatein vagoane..soapte acoperite de sunetul facut de rotile trenului……dar..nu avea un controlor care sa fluiere si sa spuna “stop joc”( asta era la fotbal?!)….asa k..trenurile plecau si veneau..lasand in urma zarea….

Two pebbles…

Walking on the same road..but yet we are so far one from another. Just leave me behind..let me follow you with my eyes..until you go out of sight..I will miss you..Yes I will but..with you by my side I feel like I am going to die…you take everything that is good in me..leaving me empty..like a shell…Give me back my pearl..give my back my life..give me back my tears..and give me back my sorrow..my sweet sorrow..give me back to myself…

I don’t know anymore who I am..who I was..or what I want to be..you took my dreams and my hopes..why?

You look back..but it’s no point in doing that..it;s nothing left for you here..i can’t offer you nothing…and you know that..You leave..leaving me behind…laying on the ground,the storm is coming,the thunders and the lightings don’t frighten me anymore..i just cry..cry my heart out..for what? For who?

I lost all my memories of you…who are you? What is who?..I don’t know..I can’t feel anymore..standing here on the ground I realized..that I want to be a stone…a little pebble,who endures wind and storms,day after day,year after year..nothing to do,but to sink in its own sorrow..maybe sometimes…someone will kick me..and play with me..no strings attached..leaving me behind…so..i become a pebble

I was a small,dark coloured pebble when he found me…he took me in his hand…put me in his soft palm and smiled”You are a beautiful pebble”he said..lucky pebbles don’t blush..he took me away..we walk for ages..he told me about his life and I listen carfully,afterall,pebbles can’t talk…He then stopped..and said “I want to love and be loved”and a tear felt on me…suddenly..i was no longer a rock..something inside me begun to rush…how come? Pebbles don’t have a heart…But his tears…melt me..i was again flesh and bone..and what’s worst..full of feelings…

He embraced me..took me close to his heart,and whispered”I waited so long for you”..i wish I could have said something..but I was silent as a rock.”Love me “ he said..but I couldn’t reply,only my heart became warm”You don’t love me?” he asked”Yes she does “my heart shouted..but he couldn’t hear…”Shall I leave”he asked with sorrow “No” all my being shouted..but he couldn’t hear..so he left with small steps..Suddenly..my feet become light and I started to run, I grab his hand and whispered”I am just a pebble,no memories..no present,no future..I can’t feel like a human..but I will love you as pebbles do..silent and forever, Can you love a pebble?”

He didn’t replied,he just stood still,and smiled,he put my head on his chest..and I could only hear his heart  whispering”I do..”

So if you see two pebbles..staying side by side..on the top of the mountain,counting the clouds and the starts…is us..forver silent..forever in love…

As  I’m packing tha last things into my suitcase,I’m taking one last look at my childhood through my bedroom window. And there it is: the old cherrytree,standing like an oldman,sadly watching me leaving. It was there when it was spring,offering me its first blooms,it was there in the summer enchanting me with its sweet gifts,it was there in the autumn ready to giveme its leaves like hankerchiefs when I had my autumn blues,it was there in the winter covered in snow..silent and still. It had always been there for me,watching me grow..and now I was leaving..I was leaving him

“It’s time to go honey”,I  heard my mum calling downstairs

“A minute mum”

I opened the window and kissed one red-yellowed leaf of my beloved cherrytree. I then let it flew on the wings of the wind..far,far ..where I was going

“Goodbye my old friend..”

And a tear fellon my carpet,which had already been stainedwith paint,dating back from when I had been a talented young artist.

Suddenly I realised..I wasn’t leaving just an old tree..I was leaving my memories,deep hiden in branches and roots.That tree had been my life until then : joyfull, fearful,loving and sometimes painfull,but I always found my inner smile just being there,in my house.

I wasn’t leaving a tree..I was leaving that tree full of sweet gifts and branches where you can swing,and full of  falling leaves like bitter tears and comforting branches like lover’s arms.

Yes! I was leaving my childhood and my adolescence.

A fost odata o fetita tare ciudata…avea deasupra capului ei un nor din care mereu cadeau picaturi de ploaie…si de parca nu era de ajuns..din ochii ei exagerat de mari..cadeau mereu picaturi . Era atat de singura biata faptura, caci nimeni nu vroia sa fie udat de picaturile de ploaie, mari si negre care cadeau peste ea…nimeni..nu vorbea cu ea…nimeni nu o privea in ochi…nimeni nu o imbratisa..nimeni nu o iubea pe biata fetita singuratica….

Umbla mereu…zi si noapte..singurul ei priten era norulmare si negru care plana deasupra ei..uneori il iubea…in momentele ei de singuratate..alteori il ura ptr singuratatea ei…dar incerca sa se resemneze..Dar sentimental care ii incerca cel mai mult fiinta..era cel de mila..ii eramila de oameni care o priveau ciudat, ca pe o leproasa,..ii era mila..de lipsa lor de judecata…de mintea lor limitata…de prejudecata lor..Uneori..le suradea de sub norul ei negru..un suras..plin de bunatate si mila..asacum un bunic le surade nepotilor..gandindu-se k a fost k ei, gandindu-se oare cum vor fi ei cand vor ajunge in locul lui..gandindu-se la viitorul lui..care se arata incetosat….

Cel mai mult ii lipsea soarele..razele lui..care nu reuseau sa patrunda prin norul ei..tanjea dupa caldura soareleui..calduracare i-ar fi incalzit corpul si sufletul…tanjea dupa atingerea fluturilor…tanjea dupa atingerea ploii adevarate…tanjea..dupa Viata..in inchisoarea ei..strajuita de norul cel negru…..

Biata fetita cu ochii exagerat de mari…care din miile de picaturi de ploaie care te-au atins..ti-a sters zambetul de pe fata?..care din ele ti-a stins flacara sperantei din suflet?..care din ele ti-a sters amintirile ? care din ele ti-a inecat fericirea?………

Nu mai plange fetita a ploii..nu iti ineca amarul in lacrimi..viseaza la libertate..ca pasarile de pe arcalui Noe…si poate intr-o zi..vei gasi si tu crengutata de maslin…

Biata fetita fara umbrela..care stai in furtuna propriilor sentimente…nu te ascunde in umbra norului…astepta vantul care va duce departe norul din viata ta…acel vant care va bate in panzele corabiei tale sit e va duce…deaparte…de tot..de toate…de prezent si viitor..departe de ce ai fost..si ar fi trebuit sa fi…

Cineva imi spunea azi ( referitor la avatarul meu) ca fiecare imagine pe care o pun are o poveste.Adevarul este ca pozele,imaginile ma fascineaza. Cum pot aceste petice de realitate sa reflecte si sa transmita atatea lucruri…ptr mine o poza trebuie sa transmita ceva..sa spuna o poveste…

Cu totii adoram sa ne uitam in albumul de familie si sa ne gandim la “good old times”…cel putin in albumul meu fiecare poza are o poveste. Imi plac in special pozele alb-negru si cele ingalbenite de vreme,sunt ca niste letopisete uitate intr-o rama. Cand eram copil incercam adesea sa identific persoanele din poza…si nu puteam pricepe cum acolo ramasasera copii..iar in realitate sufletul le fusese macinat de vreme..Existenta noastra in sine e o poza ingalbenita intr-un album…pe care Univerusul si Timpul il rasfoiesc…Ma intreb daca am iesit bine in poza?:))….Inca nu! Mai am dreptul la cateva cadre…inca nu am sfarsit…

Adesea privind o poza mi-am imaginat povestea ei..si astfel s-au nascut multe din eseurile mele…copii unor poze….O poza face cat 100 de cuvinte..nu-i asa?..nu stiu cine a spus asta,dar a spus-o tare bine…

Poze…imagini rupte dintr-un film…imagini rupte din viata…imagini rupte parca din sufletul si mintea noastra…Imagini care te fac sa razi sau sa plangi,imagini pe care la privesti cu nostalgie,imagini pe care la privesti cu curiozitate,imagini pe care le privesti in treacat sau imagini pe care stai sa le analizezi..Oricum ar fi,imaginile spun ceva…

Priveste si asculta!

“Sa incepem”….De ce trebuie totdeauna sa incepem?..Nu am putea sa continuam ,sa prelungim acest dans monoton,acest monolog intre doua persoane?…

“Gata..incheiem”…De ce trebuie sa se sfarseasca? Nu am putea prelungi sfarsitul intr-o plecare continua? De ce trebuie sa existe mereu extreme…bun si rau..alb si gri..inceput si sfarsit…haide sa alegem mijlocul…sa alegem purgatoriul..nu vreau in iad..dar nici rai…vreau mijlocul…vreau continutul…

Nu imi plac inceputurile…si nici sfarsiturile…imi place esenta..e ca si cum ai manca numai coaja si semintele marului…aruncand pulpa…De ce?…Urasc despartiirile..cuvintele de ramas bun..niciodata nu am stiut sa imi iau “la revedere”…iar “adio”…mi-se pare ca ucide sufletele….

Nici inceputul nu imi place…senzatia de a fi in fata a ceva necunoscut..care apoi va devenii extreme de banal…

Viata e o carte…nasterea..prima coperta…o imagine putin sugestiva a ceea ce va urma…moartea …ulitma coperta…niste comentarii scrise de oamenii care te-au cunoscut…prin opera ta…ceea ce conteaza sunt foile..umplute de mii si mii de caractere…care formeaza imagini…cuvinte…discutii…amintiri…o existenta…Sa ne scriem astfel cartea…sa ne scriem viata…sa devina best seller..Omenirea e o bibloteca imensa…o biblioteca a existentei..cartile uzate sunt inlocuite de carti noi cu coperti lucioase care iti fura ochii…Si cartile vechi?…prafuite sunt uitate pe o etajera a umanitatii…au fost..trecutul conteaza mai putin…prezentul conduce…si totusi..de ce de fiecare data prezentul isi intoarce capul?…Trecutul este mereu acolo..rabdator…privindu-l cu licarire usor ironica in ochi…ptr k stie: prezentul de azi va fi trecutul de maine….

As vrea sa fac o incheiere..dar nu pot…evit sa o fac..sar de la o idee la alta tocmai ptr a prelungi acest delir de cuvinte..ca un dans nesfarsit…ca un cantec care se aude ragusit dintr-o cutiuta muzicala veche..mi-e frica totusi sa nu ma pierd in cuvinte si sa nu mai asesc iesirea..”Sa mergem”..oare nu am mai putea sta..o clipa..un minut o eternitate…?

Buna draga lume!..Un alt blog…alte cuvinte aruncate de cineva pe o pagina virtuala…Nu conteaza daca citeste cineva blogul asta sau nu..nu conteaza daca va place sau nu…sunt cuvintele mele ,gandurile mele ce stau nelinistite in capul meu asteptand sa iasa la lumina.

Am realizat in ultima vreme ca eu gandesc prea mult:)) si de aceea am decis sa mai “scap” de unele ganduri lasandu-le in plasament pe blogul acesta…Un blog micut…dar cu personalitate( sper)…

Asa ca vreau sa urez un sincer “bun venit” gandurilor mele in aceasta micuta casuta virtuala…si de ce nu si celor care isi pierd cateva minute din viata sa citeasca asta…

Asa ca Hello world!…wait me with your arms wide open…